De ce Vasile Manu îmi amintește de Coco Chanel

Coco Chanel este o femeie pe care o respect enorm, deoarece a reușit să contribuie enorm la revoluționarea modei  feminine și asta în ciuda faptului că și-a început cariera ca o simplă croitoreasă, a fost o vizionară. O femeie ce a putut vedea potențialul, a știut să-și mistifice povestea de viață și să adune oameni de calitate în jurul său pentru a atinge ceea ce poate doar ea vedea.

eBasil

La fel și Vasile Manu . Un vizionar adevărat.  Chiar dacă s-a implicat în lucruri (pe) care poate nu le cunoaște prea bine, acesta reușește să adune în jurul proiectelor sale hateri care chiar se pricep în acel domeniu.

Să nu credeți că această calitate e un lucru rău (de ce ar fi o calitate un lucru rău?), chiar din contră, e o calitate extraordinară aceea de a-ți da seama ce fel de oameni să aduni în jurul tău și al proiectelor tale și mai ales ce fel de oameni să te critice și să te ia în bășcălie pentru a te promova și pentru a aduce cât mai mulți vizitatori. Cu cât ai mai mulți hateri, cu atât ești mai popular. Se știeeeee! Mi s-a părut simpatică această comparație pe care eu o fac vizual de ceva vreme…

Și nu pot să închei decât prin a-i ura lui Vasile multă baftă în toate proiectele sale !

 

P.S.: Indiferent de ce se va întâmpla, eu voi rămâne fana ta!

 

@mitzy_mo  

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

Interviu cu Dragoș Sebastian Bârgau

REVISTA INTERNETZI: Este adevărat că sunteți cel mai premiat blogger din România?

DRAGOȘ SEBASTIAN BÂRGĂU: În primul rând, vreau să clarificăm o chestiune. Și sper să se înțeleagă foarte bine, pentru că nu voi repeta la nesfârșit. Eu nu mă uit la televizor! Rareori se întâmplă să deschid televizorul din bucătărie, unde

gătesc și îmi scriu articolele, și să arunc un ochi la Sinteza Zilei, Mircea Badea, Acces Direct etc. În al doilea rând – da, eu sunt cel mai premiat blogger care nu se uită la televizor din România.
vtvaLRI: Cititorii noștri ar dori să știe mai multe despre viața dumneavoastră tumultuoasă. Unde ați făcut grădinița?

DSB: La Grădinița Nr. 1 cu program normal din Iași. Îmi amintesc și acum prima zi, fiindcă atunci am primit în dar primul meu pistol – Elephant, 9 mm – pe care îl folosesc și acum. Foarte eficient și ușor de întreținut. Nu mă despart niciodată de el. Revenind la grădiniță, deși eram singurul motociclist de la grupa mică (pe vremea aceea nu aveam motocicleta, însă purtam, ca și acum, costumul si casca de motociclist în permanență), m-am integrat nemaipomenit. Am fost dat afară dupa doar trei zile. Pentru o nimica toată: am rupt o șipcă din gardul grădiniței cu program normal și i-am dat câteva lovituri în cap unui copil care mă întrebase dacă mă uit la Gore și Grigore. Știți, eu nu m-am uitat niciodată la televizor. În plus, desenele mele preferate erau cele cu Mihaela. Apoi l-am bătut în cap cu o cărămidă.

RI: Dumnezeule! Ce s-a întâmplat cu copilul? A murit?

DSB: Nu a decedat, însă a rămas bătut în cap. Sincer, cred că i-a prins bine. Acum este și el blogger de succes.

RI: Este adevărat că ați avut necazuri cu Securitatea?

DSB: Vedeți dumneavoastră, după ce am fost dat afară de la grădiniță, am fost considerat element perturbator al ordinii socialiste. Ambiția mea de a susține că nu mă uit niciodată la televizor, așadar nici la cuvântările tovarășului, m-a adus în vizorul Securității de stat. Ca și acum, eram un ghimpe în coastele sistemului. Deranjam. Aveam cinci ani când m-au luat.

RI: Incredibil! Povestiți-ne numaidecât.

DSB: Eram în bucătărie, găteam o tocăniță de ceapă și ascultam la televizor. Știți, mie îmi place să fie puțin zgomot când gătesc, așa că pornesc televizorul, dar nu mă uit. Eu nu mă uit la televizor și pace! Unde rămăsesem… a, da. Două bătăi în ușă. Securitatea nu bătea prea mult la ușă, însă recupera la interogatorii, dacă îmi permiteți o glumă care circula printre noi, dizidenții. Mă așteptam să mă ia, aveam valiza făcută. Dar nu mă așteptam să vină chiar Iulian Vlad, șeful Securității la vremea aceea, împreună cu 20 de agenți de la DGSS. Eram un caz special. Am fost ținut un an în beciul Securității, privat de hrană și de somn, mi s-au stins țigări pe mâini, am fost ținut într-un bazin cu necurățenii, mă rog, tot tacâmul. În cele din urmă, mi-au băgat în celulă un televizor care era ținut deschis fără oprire. Dar nu m-am uitat. Mi-au rupt oasele, mi-au ars pielea, dar nu mi-au răpus spiritul. Când au vrut să mă bată, le-am spus – tata mi-a zis că dacă dă cineva în mine, în afară de el, să dau și eu. Datorită spiritului meu agil și datorită inteligenței nemaîntâlnite, nu am fost niciodată bătut. De fiecare dată când încercau să mă bată, fugeam prin celula. Pentru că așa mi-a zis tata – daca vrea cineva să te bată, să dai și tu, dar doar dacă te prinde. În cele din urmă, sleiți de puteri, m-au eliberat. Am continuat să susțin că nu mă uit la televizor, iar Securitatea a continuat și ea să mă fileze zilnic, chiar și după căderea regimului, dar n-am mai fost arestat. Băgasem frica în ei.

RI: Sunteți un om educat și instruit, un intelectual de marcă. Spuneți-ne câteva cuvinte despre educația dumneoavoastră.

DSB: Aveți dreptate, sunt un intelectual, aș spune chiar un savant. Dar sunt modest, prefer titulatura de blogger. Să știți, mie chiar mi-a plăcut școala, am iubit școala. În pauze, când ceilalți copii mâncau sendvișuri, eu mâncam școală pe pâine. Anii I-VI i-am terminat cu media 10 pe linie. Și știți de ce? Pentru că nu mă uitam niciodata la televizor. Aveam astfel timp berechet să citesc. Citeam cel puțin 20 de cărți pe săptămână. Eu am citit enorm. Am devorat biblioteci întregi. Pentru mine cititul a fost aproape o maladie, era ceva organic, un virus care făcea parte din mine si de care n-am scăpat nici acum. Ținea de patologic. La sfârșitul clasei a IV-a aveam deja 4000 de cărti citite, cu fișe de lectură, se înțelege. Apoi, până în clasa a VIII-a am fost olimpic la matematică, fizică, istorie, geografie etc. Culmea, la română nu am câștigat nicio olimpiadă, deși sunt un scriitor nativ și nespus de înzestrat. Ironia sorții, aș spune. Tot în mod ironic, ca să vedeți ce înseamnă ironia sorții cu adevărat, deși am fost olimpic ani la rând, am urmat Liceul Energetic din Iași. Mă rog, pe atunci nu se numea liceu, ci grup școlar industrial. Aveau acolo și clase la seral, chiar și o secție de croitorie. Din păcate nu mai aveau locuri. Mă pasiona croitoria în acea perioadă. Mi-a plăcut întotdeauna să cos.

RI: Cu ață albă?

DSB: Mă tem că nu înțeleg întrebarea.

RI: Ați fost un copil minune, un olimpic; de ce v-ați continuat studiile într-un grup școlar industrial? Cu siguranță vă aștepta o carieră academică. Ce s-a întâmplat?

DSB: Am urmat sfatul tatălui meu, unul dintre cei mai sfătoși oameni pe care i-am cunoscut. Măcar ieși cu o meserie, mi-a spus tata. Și ce dreptate a avut! Uitați-vă la mediul academic românesc din ziua de azi. Cu siguranță toți acești pseudointelectuali se uită la televizor. Este scandalos ce se întâmplă.

RI: Ce a urmat după grupul școlar industrial? V-ați continuat studiile?

DSB: Toata familia din partea tatălui a insistat să urmez o carieră militară, dar m-am opus vehement. Am fost admis la șase facultăți din țară și curtat de mari universități din străinătate, printre care Oxford, Saint Andrews etc. Însă, la îndemnul tatălui meu, am urmat Facultatea de Electronică și Telecomunicații din Iași. Am abandonat-o în cele din urmă. La ora de laborator trebuia să repar un televizor. Să n-aud de televizoare. Eu nu m-am uitat în viața mea la televizor, i-am spus profesorului. Dânsul n-a schițat niciun gest. Aveam casca pe cap și viziera trasă; nu mă auzise. Și-am plecat. Apoi a urmat psihologia, una dintre vechile mele pasiuni.

RI: Incredibil. Nu știam că sunteți psiholog.

DSB: Sunt și psiholog, și încă unul fin. Ce se întîmplă… după episodul din laborator cu televizorul, mi-am jurat să nu-mi mai tocesc coatele prin facultăți, deși aveam oferte tentante de la multe universități prestigioase. Așa că m-am angajat șofer la un doctor psihiatru. Știți cum sunt doctorii psihiatri de la noi, toți au șofer. Acesta, pe lângă șofer, avea și un cabinet particular, unde îmi petreceam mare parte din timp. Un tip excentric, doctorul încălca cu ușurință toate canoanele meseriei sale. Astfel, ne permitea (mie și unui instalator, vecinul dumnealui de scară, pasionat de psihanaliză, psihologie și parapsihologie) să luăm parte la ședințele de psihoterapie pe care le avea cu pacienții. Și așa am învățat eu mult mai multă psihologie decat cei care își pierd vremea cu facultăți și doctorate. Deși eu am fost atras de teorema adleriană, de psihologia individuală așadar, iar nea Suciu, instalatorul, a fost întotdeauna de cealaltă parte a baricadei, și anume de partea freudiană, între noi s-a legat o prietenie trainică. Înca mai ținem legătura. Într-o zi voi publica vasta noastră corespondență pe diferitele teme abordate în toți acești ani: psihologie, numerologie, trenuri, politică, deconstructivism etc. Apoi a urmat o cariera strălucită în presă…

RI: Sunteți plin de surprize. N-aș fi crezut că sunteți și jurnalist.

DSB: Am fost. Și am fost un jurnalist strașnic, nu ca cei din ziua de astăzi. Presa din România moare. Și știți de ce? Pentru că toți tinerii jurnaliști se uită la televizor. Eu nu mă uit la televizor!

RI: Vă rog, liniștiți-vă. Doriți un pahar cu apă? Spuneți-mi despre cariera jurnalistică. Pentru ce ziare ați scris?

DSB: Am scris pentru publicații importante din România. În decembrie 2005, căutându-mi ceva de lucru prin casă, m-am angajat tehnoredactor (aranjam textul în pagină) la un mare ziar din Iași. Când am intrat în redacție, îmi aduc aminte și acum, jurnaliștii se uitau la televizor. Atunci am luat atitudine. Eu urasc televizorul. Eu nu mă uit niciodată la televizor, le-am spus, și l-am stins cu un scaun. Am început numaidecât să le dau subiecte de articole, idei etc. Ce să mai, i-am învățat cum se face jurnalism adevărat. În mai puțin de șase luni conducerea mi-a triplat salariul. Prea putin, ținând cont că eu făceam singur tot ziarul. În cele din urma am intrat în concediu. Atunci viața mea s-a schimbat cu adevărat.

RI: În ce sens? Povestiți-ne, vă rog.

DSB: În concediu am plecat pe litoral pentru a-mi revedea prietenii. Știți, eu am locuit o perioadă în Mangalia, unde am fost nevoit să mă angajez ca muncitor necalificat în șantier. Am avut multe meserii meniale. Am lucrat într-o turnatorie, am întins cabluri pe stâlpi etc. Vedeți dumneavoastră, în România olimpicii nu sunt apreciați. Și știți de ce? Pentru că olimpicii nu se uită la televizor. Sunt discriminați.

RI: Într-adevăr, vă înțeleg mâhnirea. Dumneavoastră, vorba aceea, olimpic la matematică, fizică, geografie, istorie etc., admis la Facultatea de Matematici, psiholog, jurnalist și lista poate continua, deoarece nu v-ați uitat la televizor, ați fost permanent discriminat și forțat să practicați doar meserii nedemne de inteligența și numeroasele talente pe care le aveți. Dar să continuăm. Spuneați că acel concediu v-a schimbat viața…

DSB: Da… La întoarcere am pierdut trenul și am fost nevoit să petrec 12 ore în gara Constanța. Am scos agenda și, cu furie, am scris pe genunchi articolul: Trenurile românești. Voiam să îl public în revista Nature, dar mi-a venit o altă idee. Mi-am facut blog. Bineînțeles, la început am avut cațiva cititori, 10-12, plus toată familia din partea tatalui, care încă insista în comentarii sa urmez o carieră militară. Dar totul s-a schimbat pe 9 Septembrie 2006, când am scris al treilea episod din serialul Joc Murdar. Știți, curând voi scoate și o carte, pentru că vreau să mă impun și ca scriitor, nu doar ca olimpic, electronist, psiholog, jurnalist și blogger. În fine, de la 10-12 vizitatori, plus toată familia din partea tatălui, am ajuns la 35-40 de mii de vizitatori pe zi. Și asta în câteva săptămâni.

RI: 40 de mii de vizitatori pe zi? Sunteți sigur? Este mai mult decât au marile ziare online.

DSB: Într-adevăr, foarte mulți. Acesta a fost și motivul pentru care conducerea ziarului la care lucram mi-a triplat a doua oara salariul, și anume pentru a scrie articolele lor pe blogul meu, bineînțeles, cu trimitere pe site-ul ziarului. Dar acești 40 de mii de vizitatori, deși mi-au adus faimă și câștiguri materiale imense (ajunsesem să fiu cel mai bine plătit om de presă din Romînia, și asta din poziția de tehnoredactor), mi-au atras antipatii în colectivul redacției. Știți, articolele mele de pe blog erau mai citite decât așa zisele lor articole; articolele mele despre trenuri au avut un succes răsunător. Eu am scris foarte mult despre trenurile din România. Am scris enorm despre trenuri, am tratat subiectul exhaustiv aș putea spune. Urmează să scot o lucrare în opt volume despre mersul trenurilor – eseuri, proză, poezie, fotografie, pictură. Ei bine, am renunțat la salariul de vis și m-am dedicat exclusiv blogului. Restul îl știți: au urmat premiile unul după altul, până când m-am retras din toate competițiile. Nu mai aveam nimic de demonstrat. Mă rog, restul e istorie.

RI: Care este cea mai mare bucurie din viața dumneavoastră?

DSB: Soția mea, Denisuca.

RI: Este posibil să aflăm cât se câștigă în România din blogging?

DSB: Bineînțeles, nu este un secret. Am scris chiar și un articolul pe blogul meu care are 35-40 de mii de vizitatori pe zi. Anul trecut am câștigat peste 50 de mii de euro. Sincer, nu știu exact cât am câștigat peste, pentru că la 50 de mii m-am oprit din numărat și am gătit un ostropel de găină. Îmi place foarte mult să gătesc. Oricum, mult peste 50 de mii de euro, ca să vă raspund la întrebare.

RI: O ultimă întrebare și vom pune capăt acestui interviu excepțional. Domnule Dragoș Sebastian Bârgău, dumneavoastră sunteți mitoman?

DSB: Sincer să fiu, și vorbesc acum din postura unui om cu cunoștințe acumulate de pe urma unei practici îndelungate în domeniul psihologiei, nu.

Pamflet primit pe mail de la Emanoil Kunt

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (11 votes cast)

La mulți ani, @chinezu!!!

Oricât de hateri ar fi, #colegii nu puteau rămâne indiferenti în această zi mare pentru onlineul românesc.

Cum Google nu a binevoit să facă un doodle special (ruşine google!) de ziua celui mai fain om din online, #colegii încearcă să suplinească această lipsă printr-o urare sinceră:

 

LA MULŢI ANI, @chinezu!!!

 

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.5/10 (2 votes cast)

Scumpa mea

Eşti dulce, poezie, eşti virgula mea lipsă
Plăcerea-mi vinovată, dulcea apocalipsă.
Suntem poeţi când vrem, chiar dacă nu şi trebe
De ce îţi scriu eu versuri, las haterii să-ntrebe…

Nu toţi suntem aşa, cum nici tu nu eşti plină
Aici n-am nicio rimă, o să pun „plastilină”
Sau „alcalină”, „drezină”, „chenzină” sau „bovină”
Dacă forţez peluza, pot pune şi „blondină”.

Unii te vor mare, alţii îţi cerem trafic
Eu doar atâta vreau: să fiu a-lister clasic
Ştii că te iubesc, cam cât iubesc pişcotu
Şi aş vrea să-mi… să-ţi fie bine, n-am rimă iar, bag scrotu’!

Când ne gândim la tine, noi ne gândim la noi
(Ţi-a plăcut metafora? Haterilor, nu. Sunt boi!)
Şi vrem să-ţi fie bine. Dar nu mai mult ca nouă
Şi-acum te rog să-mi ierţi cacafonia că cam plouă.

Suntem români cu toţii, pentru că tu eşti Românie.
(Mamă, cum o dădui pe asta, GG şi bravo mie!)
Ne-am născut aici şi aici vrem să trăim.
Ca-n şcoala generală închei: Noi te iubim!

Nu-ţi fac nici o urare. Căci, iată, încep-campanii
De foamea după bani sunt mult, mult prea sătul.
În loc de la mulţi ani, mai bine te ajut. Activ.
Trimite-mi un CV la Blogal Iniţiativ.

Căci altfel, draga mea, că tot stai şi o freci
Şi eu am treburi multe. Şi bloguri. Douăzeci!
Să te uiţi în oglinda ciobită, dar şi spartă…
(Pfoai, fute-m-aş în creastă, că nu-i poem, e artă!)

Poezie scrisă de Mongolu’.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 9.7/10 (10 votes cast)