Ion – cel mai vechi troll, hater şi #coleg – practic, din vremea lui @aiurea şi @rfboris

Pentru că înţeleg că unii au probleme în a vedea articolul de pe Ellun.es (investigăm cauzele), postez şi aici articolul de-acolo.

Am început să scriu trei articole diferite, pe trei teme distincte, pe care le-am abandonat pe la jumătate. Erau nişte subiecte controversate, care ar fi atras o duzină de RT-uri de la cei care ar fi considerat că am dat glas – mă rog, scris – părerilor lor, respectiv nişte mui – pe faţă sau pe dos – plus unfollow-urile de rigoare de la cei care s-ar fi simţit lezaţi. Nu sunt dator nici unora, nici altora, cu nimic, aşa că nu de teamă nu le-am dus la capăt. Iar unfollowurile mă lasă de mult rece.

Am renunţat din lehamite, sentimentul care mă încearcă cel mai des vizavi de ce se întâmplă prin online. În schimb, vreau să public aici o poveste. E o poveste pe care o tot dădeam exemplu celor care mă întreabau de ce „îmi pierd vremea” cu „hatereala” şi „trollingul”. De ce îmi pun mintea cu „proştii”. De ce nu pot să tac şi să-mi văd de ale mele – că, Slavă Domnului, am şi eu destule pe cap.

Nimeni din cei cărora le-o povesteam nu auzise de ea. Nimeni nu o citise, deşi e vorba de Caragiale, totuşi! Nimeni nu auzise de vreun „Ion”, în afară de romanul lui Rebreanu. De la o vreme începusem să mă întreb eu însumi dacă nu cumva sunt nebun, iar povestea e doar o născocire a imaginaţiei mele (de pe vremea când aveam aşa ceva) pe care memoria mea, jucându-mi feste, o atribuia unui autor cunoscut doar pentru a o evidenţia şi a o valida.

Dar… nu! Ea există! Şi, după luni de zile de căutări, am regăsit-o! E lungă – pentru standardele unui articol de blog – dar s-ar putea să înţelegeţi ceva din ea. Unii dintre voi, cu siguranţă. E o analogie superbă la multe din chestiile pe care le mai urlăm eu şi #colegii pe aici, pe Interneţi. Vă invit să citiţi, aşadar, povestea lui Ion, troll şi hater dinainte să se inventeze Internetul şi blogosfera, dar când existau alţi „A-listeri” care scriau „articole de calitate”.

Ion…

Pe un zăduf de nămiez, la un han, cum erau în vremuri hanurile, a poposit un flăcău, drumeţ sărac, ostenit şi prăfuit. Cum a sosit, răsuflând greu de oboseală, a dat bună vreme la toată lumea şi s-a aşezat cuviincios pe o laviţă, la un colţ de masă subt umbrar, unde ospătau călători mulţi, care treceau unii la deal şi alţii la vale, Şi a cerut hangiului să-i dea şi lui un sfert de pâne, brânză şi o bărdacă de vin mai ieftior.

Stând aşa la un loc cu atâţia inşi, l-au întrebat unul şi altul: cum îl cheamă, dincotro vine, încotro se duce, cu ce rost şi daraveri, dacă are părinţi şi rude; în sfârşit, cum fac toţi drumeţii când se întâlnesc care de pe unde.

El le-a răspuns bucuros… că pe el îl cheamă Ion; că mai are o soră geamănă cu care de mititel nu s-a putut împăca; iar părinţii, văzându-i că necontenit se ceartă, şi, cu cât cresc, din ce în ce mai rău se ocărăsc şi se bat pân’ la sânge, i-au gonit pe amândoi de-acasă, să se ducă-n lume, unu-ncoace, altu-ncolo, încotro i-o lumina Dumnezeu;

Că soră-sa a avut noroc, iar el ba; ea a ajuns procopsită, doamnă mare, primită pe la curţi împărăteşti; iar el, umblând de colo până colo, slujind, când la un stăpân, când la altul, este, precum se arată, un… neprocopsit.

Şi a oftat adânc de nedreptatea norocului.

– De, mă băiete – zice un bătrân – poate că şi tu ăi fi vinovat! ăi fi având şi tu cine ştie ce cusur or slăbiciune, de schimbi mereu la stăpâni, şi nu te poţi tu, băiat voinic, sălta din nevoie.

– Poate oi fi având şi vrun cusur, ce să zic?… Dar despre slăbiciune, alta nu mă ştiu să am decât că nu pot suferi pe soră-mea… Şi nu fac pas, să nu dau de ea, tot de ea şi iar de ea. Şi, cum o-ntâlnesc, nu mă pot stăpâni…mă reped şi-o apuc de piept… Chiar aseară am avut o întâmplare cu dumneei… M-au bătut ei, prietenii dumneaei, straşnic, nu-i vorbă… halal să le fie!… aşa mângâietură, n-am ce zice, de mult n-am mai căpătat; dar… nu-mi pare rău; încai mi-am sărat sufletul – i-am dat eu dumneaei ce i se cuvenea…

Pe urmă, după ce soarbe din bărdacă, povesteşte, cui are timp să-l asculte, întâmplarea.

Ieri, plimbându-se prin cetatea de scaun, a auzit sunând trâmbiţe; a alergat să vadă ce e… La o răspântie, unde se strânsese multă gură-cască, un pristav, cu o chivără mare de hârtie, striga din fundul bojocilor că „să vină diseară orcine pofteşte în grădina împărătească, s-auză acolo fără plată cum cântă un vestit măgar de prăsilă, sosit de curând de la-nvăţătură, pe care împăratul, ţinând la el foarte mult, l-a fost trimis cu cheltuială, în străinătăţi, să se desăvârşească-n şcolile înalte la meşteşugul cântării frumoase“. Ion a-nceput să râdă de mofturile caraghiozului; dar, pe urmă neavând altă treabă, s-a dus şi el la grădina împărătească, foarte curios să auză cum o fi cântând un măgar învăţat…

– … Că eu – a zis Ion cătră ascultătorii de la masă – eu ştiu ce glas are măgarul, şi ştiu asemenea că orce şcoală, cât de înaltă, nu poate da ce n-au vrut să dea naşterea… Aşadar, m-am dus… am intrat fără supărare şi am găsit multă lume adunată şi din boierime, şi din tagme şi prostime – destulă. Grădina era luminată cu multe lumini în băşici de hârtie văpsită. În fundul grădinii, era o movilită cu flori pe de margini, şi acolo, sus, de jur împrejur, lăsând un loc gol la mijloc, şedeau pe jeţuri împăratul, împărăteasa şi toată curtea, şi-ntre cei dintâi ai curţii, tocmai în faţă, surioara mea, îmbrăcată mai strălucit ca-mpărăteasa; îi sclipeau capul, pieptul şi mânile de diamanticale. Am aşteptat cât am aşteptat, înghesuit în fund, şi-n sfârşit am auzit: alal şi bătăi în palme din toate părţile. Se arătase sus pe movilă vestitul cânţăreţ, gătit cu un valdrap de mătase cusut numa-n fireturi, şi decoraţii atârnate de gât, şi fel de fel de zorzoane, şi-n frunte, la coamă şi la coadă, funde de panglici în trei feţe. S-a făcut tăcere mare… A-nceput măgarul să cânte… ce credeţi?… Carnavalul de Venezia… din ce?… Din gură!… Cum? Cu variaţiuni!

Aici, s-a oprit Ion şi s-a uitat râzând ca un prost la ascultători. Dar, de unde să ştie ascultătorii aceia din lumea de rând ce însemnează Carnavalul de Venezia şi „variaţiuni“!… Şi unul întreabă:

– Ei! Şi pe urmă?

– Pe urmă, după ce a zbierat măgarul aproape o oră, surioara mea (că la ea mă uitam mereu) s-a ridicat în picioare, a-nceput să bată din palme, s-a repezit la el, l-a luat de-gât şi l-a pupat şi p-o falcă şi pe cealaltă şi, scoţându-şi de la mână o brăţară, care scânteia de departe, i-a petrecut-o pe dup-o ureche. Atunci, lumea toată de la mare pân’ la mic a pornit să răpăie din palme şi să ţipe ca nebunii: „bravo! bravo! bis! bis!…“

Cântăreţul a mulţumit foarte mândru, moţăind când în dreapta, când în stânga, şi iar s-a pus pe zbierete. Iar surioara mea, la fiecare zbieret al lui, da din cap încântată, aruncându-i câte un trandafir, şi se uita galeş când la-mpăratul şi la-mpărăteasa, când la boieri şi la prostime…

N-am mai putut suferi… Când s-a opintit o dată dumnealui să ridice glasul sus de tot, am pus şi eu două degete-n gură şi-am început să fluier din răsputeri.

S-au ridicat toţi în picioare…

– Cine?… Cine a-ndrăznit?

Şi-n turburarea aceea., am auzit glasul sori-mi:

– Obraznicul ăsta trebuie să fie ticălosul de frate-meu!

Numaidecât, care cum m-a ajuns, m-a luat în palme, în ghionturi, în picioare: m-au scuipat şi după ce s-au săturat, m-au aruncat ca pe o strachina spartă afară din grădină… Am stat puţin aşa, până să-mi mai vină sufletul la loc; m-am sculat şi am plecat şchiopătând… Şi până foarte departe, auzeam zbieretele măgarului şi bătăile-n palme ale celorlalţi, şi bravo şi bis!…

… Ei! vă place?…

Când să isprăvească Ion povestea, iată că soseşte dinaintea hanului o caleaşca mare cu t’alaitar şi cu o ceată de curteni călări. Opresc să răsufle caii; descalecă boierii, şi coboară din căleaşcă o mândreţe de curteană.

– Uite-o, strigă Ion, ridicându-se de pe laviţă… Uitaţi-vă, asta e procopsită de sora-mea!

Dar ea:

– Nici aici nu scap de tine. neprocopsitule?

– Nici aici! răspunde fratele râzând. Unde te-i duce, tot de mine ai să dai. Oi fi umblând tu iute că zbori pe sus ca falaitar, şi eu încet, că mă târăsc pe jos; dar tot trebuie să ne-ntâlnim! n-am să te las! am să-ţi dau mereu peste bot şi la cap! să vedem: oare pe care?…

– Ia-ţi seama la gură, nebunule! a strigat un curtean strălucit, dându-i o palmă să-i strămute căpriorii.

– Poţi să dai palme cât pofteşti – a zis Ion – sunt deprins cu aşa mângâieri… Deocamdată, lasă-mă numa’ să-ntreb pe surioara mea iubită: când va mai cânta, soro, măgarul?

– Ce-ţi pasă ţie?

– Cum să nu-mi pese, dragă?… Vreau să ştiu… să viu să-l mai ascult… că-mi place, de mă-nnebunesc, mai mult ca la toată lumea…

– Să ştii tu că place la toată Lumea!… Vedeţi-l, oameni buni, pe nenorocitul ăsta?… Tuturor: nouă, şi împăratului şi-mpărătesei, la toţi boierii, la tot norodul, mie şi dv., ne place la toţi, numai dumnealui nu-i place! Toţi, şi eu şi dumneavoastră suntem nişte proşti; numai dumnealui, pricopsitul! mai cu moţ!… Vine să strice petrecerea şi mulţumirea şi cheful la o lume-ntreagă… Apoi de!

– Ia ascultă, mă băiete – a zis unul de la masă – are dreptate dumneei: dacă place la toată lumea, ce te amesteci tu?… Ce-ţi pasă ţie?

– Cum o să placă, nene, săracul de mine?… Măgar! din gură! Carnavalul de Venezia!! cu variaţiuni!!!

– Dacă le place, mă! n-auzi?

– Ia m-ascultă şi pe mine, flăcăule – zise altul mai dârz, pierzându-şi răbdarea – de ce eşti căpăţânos şi nu vrei să-nţelegi?!… Dacă ne-o plăcea şi nouă, ăstora de aici?

– Cum să vă placă, omule?

– Ei! uite aşa: să ne placă!… Ce!… nu cumva o să cerem voie la tine să ne placă?… Uite, mă… Cine eşti tu?

– Nu-i vorbă de cine sunt eu! strigă Ion aprins: e vorba: se poate să placă?… Măgar – din gură Carnavalul de Venezia – cu variaţiuni?… Ai?…

– Nu zbiera aşa la mine, că eu te plesnesc!… Uite-aşa! o să ne placă!

– Lăsaţi-l, mă – zice altul – asta e părerea lui…

– Părerea lui s-o ţie pentru tat-său şi pentru mă-sa! să nu ne-o vâre nouă cu de-a sila pe gât!

Şi-ncep să vorbească tare toţi deodată, unul aşa, altul alminterea… Sora face haz… iar Ion strigă mai tare ca toţi.

– Nu trebuie să vă placă!

– De ce, mă, pârlitule?

– Că nu e de plăcut!

– Că nu vrei tu, ai? Ei! iaca, la toţi ne place, să crapi!

– Atunci dacă la toţi vă place – a strigat şi mai tare Ion – să mă iertaţi, dar sunteţi toţi nişte…

– Nişte ce, mă?

– Nişte urechiaţi mai mari ca el!

Maica ta, Christoase! ce foc pe Ionică!… L-au luat în palme, în ghionturi, în picioare… Şi trage-i, care mai de care, şi tăvăleşte-l prin umbrar, unu-l lăsa de ostenit, s-altu-l lua de odihnit… Au spart cu el toate borcanele şi bărdacele hangiului – pe când surioara se suia în caleaşca şi pornea cântând, urmată de droaia curtenilor călări… Dar flăcăul nu se lăsa… când pe mese, când pe subt mese, întruna ţipa: „urechiaţi“ şi iar „urechiaţi“,

L-au lăsat măr, şi s-a dus fiecare la treaba sa.

S-a sculat Ion, mulţumit de atâta-nvârtitură, şi-a căutat căciula, a scuturat-o frumos şi, cum parcă nu i s-ar fi întâmplat nimica, zice liniştit hangiului, care se uită cu milă la cioburile risipite pe jos:

– Nu se poate, mă omule, măgar, fie cât de-mpărătesc şi de-nvăţat, să cânte din gură… ce? Carnavalul de Venezia şi încă cu variaţiuni – gândeste şi dumneata…

– Ei! du-te la dracul cu prostiile tale! a zis hangiul plictisit. Nu vezi ce tărăboi şi ce pagubă mi-ai făcut?

Şi s-a dus Ion cu pas potrivit – dracul ştie-ncotro… să caute una mai bună.

Ion Luca Caragiale – de aici

Surse foto: abstract.desktopnexus.com, lazy-lranch.com, zooland.ro, echomon.co.uk, mccullagh.org, canvaz.com, gurneyjourney.blogspot.com

Despre autor

El Lunes a scris 32 articole pe acest blog.

Mihai. Mihai Cristian Mateaş. Mişu, pentru prieteni. Viitor fost jurnalist. Actual hater, troll, căpşunar, retard, jeg, fomist fugit din ţară şi fmm de bozgor. #buci expert. Din când în când umblu înarmat. Născut luni, plecat marţi din România. Mă întorc miercuri. Joi plec iar. Am păreri, fără să mă fi născut cu dreptul ăsta. Ultima propoziție nu este adevărată.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *